Am ajuns in Botosani in jurul pranzului.
Mi-am gasit echipa pe teren. Mai aveau vreun ceas de munca si terminau. Am stat cu ei s-apoi am venit impreuna la birou.
Acum…deja au trecut ore bune de atunci. Desi am baut vreo 4 cani mari cu vin rosu inca nu imi revin din starea pe care mi-au transmis-o.
Erau deprimati. Tare deprimati. Deprimati si infrigurati.
De ce?
Pentru ca au trecut 6 saptamani de la demararea proiectului…6 saptamani de lucru in mediu extern la temperaturi intre -10 si -15 gC, zi de zi, zi lumina.
Dupa care seara de seara urma prelucrarea datelor la birou, lucru care se termina fie la ora 22, 23 sau 24, dupa caz.
Urmatoarea zi…de la capat.
Am intrerupt lucrul doar o saptamana, cea in care au fost -20-25 gC. S-ar fi lucrat si atunci, dar deja temperatura afecta precizia de lucru a instrumentelor si nu ne mai incadram in tolerante. De altfel aparatele isi faceau turn off singure.
Ce inseamna asta?…explic indata…
Fac aici o paranteza sa precizez ca din fericire pentru mine si pentru cei din echipa sunt omul care inteleg foarte bine aceste situatii. Asta pentru ca inainte de a-i aduna in echipa am fost 4 ani pe cont propriu, 4 ani in care am tras din rasputeri.
Referitor la cazul de fata am trecut prin asa ceva cu varf si indesat in conditii mult mai vitrege in iarna anului 2001, timp de trei luni cat am lucrat la aplicarea Legii 1 pentru fond forestier.
Aparent pare simplu. Ce este mare lucru sa lucrezi afara?…
In realitate lucrurile nu stau asa.
In realitate este un test de anduranta a limtelor fizice si psihice. In primele zile corpul incepe sa se obisnuiasca cu regimul si conditiile de lucru impuse, dupa care incepe sa dea semne de oboseala. Apoi intevine psihicul care joaca un rol capital in ceea ce priveste modul cum vor evolua lucrurile.
Daca esti tare, rezistent, daca ai vointa, te trezesti si a doua zi si a treia, si o i-ei de la capat. Astfel oboseala devine rutina, depinzand doar de taria psihica sa mentii aceasta rutina la niste cote suportabile.
In primele ore ale diminetii ai cel mai mare tonus, dupa care incepi sa ingheti, mai ales cel care sta la statie, adica cel care sta pe loc toata ziua. Jalonierul, cel care se misca continuu este mai castigat, mergand se incalzeste. Parcurge intre 8-10 km zilnic, vara si peste 20 km. Dezavantajul este ca parcurge acest traseu prin zapada, pe teren accidentat, peste tot unde este nevoie. Cade, se loveste, se ridica si continua.
Dupa ce au trecut cele cateva ore incep sa ti se ude cele 3-4 perechi de ciorapi, incep sa-ti inghete mainile desi-s acoperite cu manusi, incep sa-ti lacrimeze ochii din cauza vantului, ti se inaspreste pielea felei, te ustura cand o atingi, iti crapa buzele.
Pe parcursul zilei la un moment dat simti cum iti dispare simtul tactil din varful degetelor, asa de tare iti ingheata mainile si picioarele.
Inserarea te prinde obosit, vlaguit, inghtat, infometat, cu fata congestionata rosie vinetie si cu o dorinta nespusa de a ajunge acasa. Oricare si oriunde ar fi aceasta.
Ajungi acasa, mananci ceva, dupa ce in prealabil ti-ai gatit, bei ceva si te apuci de prelucrat date.
De ce? Pentru ca in teren nu mai ai nici timp, nici disponibilitatea, nici conditiile sa iti intocmesti o schita. Tot ce lucrezi in ziua respectiva memorezi. Bagi la cap. Seara le prelucrezi, daca nu, risti in a 3-4-a zi sa uti ce ai facut in prima, lucru extrem de neplacut.
Asa decurge o zi de lucru de iarna a unui topograf adevarat.
Asa i-am gasit astazi pe ai mei. Asa sta intreg proiectul in grafic…
Respect pentru voi prieteni
Ma duc sa beau si a cincea cana cu vin in cinstea voastra.
No comments:
Post a Comment